Comunitatea care va salva o biserică

 

Să mergi la locul unui dezastru și acolo să nu fii întâmpinat cu jeluirile pe care le practicăm majoritatea dintre noi când pățim lucruri mult mai puțin dramatice. Din contră, să primești un mesaj pozitiv, înțelept și senin. „Așa a vrut Dumnezeu” și chiar „Poate că e mai bine așa”. Nu ți se-ntâmplă asta în fiecare zi.

15 martie 2026, ora 9:30. La Biserica „Sfântul Nicolae” din Puchenii Moșneni, aflată chiar pe marginea DN1, are loc slujba de Utrenie, la care participă vreo sută de credin­cioși, moment în care unul dintre ei îl anunță pe părintele paroh Dan Nedelcu că iese fum pe scara care duce la cafas. Se cheamă pompierii, enoriașii sunt evacuați, se salvează icoanele și celelalte obiecte bise­ricești de valoare.

La câteva minute de la apel sosesc pompierii, însă nu pot risca să urce în pod, care stătea să se prăbușească, ceea ce s-a și întâmplat până la urmă. Culmea e că nici nu e de folos să stropească de jos, cu furtunurile, pentru că acoperișul e de tablă și toată apa se scurge pe ea, iar focarul e greu de depistat, căci iese fum de peste tot. În plus, vântul alimentează focul. Așa cum va reieși ulterior, incendiul a fost declanșat de un scurtcircuit, podul având o rețea electrică separată.

„Eram în slujbă”, povestește părintele paroh, „și aici e întotdeauna o atmosferă frumoasă. Eram cu părintele Nicolae-Dumitru Stan, care a venit aici de un an și ceva, și cu părintele pensionar Mihai Dragu, cu care am slujit împreună 37 de ani. După ce am terminat facultatea am fost repartizați aici, el îna­intea mea și eu după el, și am rămas prieteni, vine aici în fiecare duminică. Când am fost anunțat de fum, am lăsat veșmintele deo­parte și m-am dus să văd ce este. Și, într-adevăr, în pod era fum de nu puteam să intrăm, ne-a asfixiat, pe mine și pe băiatul de Altar cu care eram. El avea o lanternă, dar nu se vedea nimic, așa că ne-am întors și i-am zis părintelui: «Sună repede la 112!», dar eram aproape sigur că e o alarmă falsă, că e doar niște fum și vin pompierii și rezolvă. N-a fost așa”.

Prin grația lui Dumnezeu, nimeni nu a fost rănit și nu s-a pierdut nici un lucru valoros. Clădirea a fost însă grav avariată. Dinspre șosea, nu bagi de seamă decât că turlele sunt înnegrite de fum. În lateral stânga te șochează o fereastră frumos colorată prin care se vede cerul și așa înțelegi că lăcașul de cult nu mai are acoperiș. Dar abia intrând descoperi dimensiunile dezastrului.

O biserică greu încercată și o comunitate minunată

Biserica din Puchenii Moșneni nu este însă la prima dramă. A fost sever afectată, inclusiv ca structură, de marele cutremur din 4 martie 1977, după care a trebuit să fie consolidată, ocazie cu care s-a refăcut și pictura, cea veche nemaiputând fi salvată. Pictură care, ne spune parohul, în ciuda numeroaselor referințe de pe internet, nu a fost realizată de Nicolae Grigorescu, ci de Anton Serafim și apoi de Dimitrie Belizarie. Și nu e monument istoric. Și nu e adevărat - deh! setea de senzațional a presei - că ar avea icoane a căror valoare totală este de 2 milioane de euro. Sunt aici icoane vechi și valoroase, de secol 18 și 19, dar nici chiar așa!

Biserica a fost ridicată în 1885, cu lemn și cu piatră de calitate, prin contribuția celor 300 de familii care trăiau atunci în sat - atât prin muncă voluntară, cât și prin sprijin financiar. „N-am avut boieri, n-am avut sponsori, n-a existat un ctitor”, spune părintele paroh: „Doar oamenii locului. Moș­nean înseamnă țăran liber și ei erau pe vatra satului dintotdeauna, dedicați familiei și obștii”.

Azi, Parohia Puchenii Moșneni are aproape o mie de familii. „Și oamenii zic: Dacă la 1885 au reușit să ridice o catedrală, n-o să reușim noi acum s-o reparăm!?”

Nu e de mirare așa reacție, căci parohia are oameni de toată isprava. „Avem un fiu duhovnicesc, Mihai Ion, care a fost director adjunct la CFR. În copilăria lui a fost băiat de Altar aici și a învățat toate lucrurile încă de atunci - sfinte vase, sfinte antimise, icoane vechi, știa fiecare unde era -, iar mai târziu le-a luat și le-a dus la restaurat. Toate erau așadar restaurate și puse în niște casete speciale, cu care le-am putut salva. Am salvat și mobilierul, și iconostasul, și Axionița, și arhiva de documente - am evacuat tot și așteptam dezastrul, plângând la pompieri: «Faceți tot posibilul să salvați biserica!» Dar când a căzut turla mare, am crezut că nu se mai poate face nimic”.

Incendiul a fost stins în jurul orei 17:00, deci după șapte ore, însă pompierii, precizează părintele Stan, au rămas și după aceea, toată noaptea, ca să fie siguri că nu mai e nici un focar.

Voia lui Dumnezeu

„Eu zic că a fost voia lui Dumnezeu”, spune părintele paroh: „Noi am restaurat catapeteasma la începutul anilor 1990, când nu erau normele tehnice de azi, am făcut cum am putut. Acum, ne-au spus restauratorii care au venit și au demontat elementele, e mâncată de carii și trebuia oricum înlocuită. Turla, după 1977, era puțin strâmbă - au încercat atunci ceva, dar n-au reușit. Nu pui petic nou la haină veche. Pictura, la fel, a fost refăcută, dar a fost afectată și de alte cutremure. Deci era o clădire îmbătrânită, care avea nevoie de o reparație capitală, și eu zic că Dumnezeu a ales momentul ăsta ca să ne putem uni cu toții și să avem și impact la lume, pentru că altfel n-am fi reușit noi să strângem bani de o reparație capitală. Eu ar fi trebuit să ies la pensie acum, iar părintele e tânăr - de unde lua el un milion de euro pentru lucrarea asta!? Sunt convins că acum banii ăștia or să vină!”

Cum a reacționat comunitatea? „Mai bine decât noi!”, spune parohul: „Că noi suntem bulversați. E ca și cum ți-ar muri cineva drag. Nu mai ai discernământ, nu ai soluții, ești blocat. Și m-am dus la cineva la sfeștanie într-o seară, o familie cu trei copilași, părinții ingineri, și când să plec mi-au dat o trăistuță, cam 20 pe 20, neagră, am crezut că sunt iconițe, m-am gândit că o să le-mpart la oameni, dar el mi-a zis: «Părinte, asta e toată agoniseala noastră, luați-o pentru biserică!» Și, când am desfăcut punga, erau bani nenumărați, de 200, de 100, de 50 și de 10! 69.000 de lei în total. I-am și zis: «Dacă mi-i dădeați și pe ăia de 5 lei, rămâneați fără bani de pâine!» Ce să spun mai mult despre comunitate? Și pe urmă au început să intre bani și în cont, de la 10 lei, probabil copiii, până la 25.000, care cât a putut”.

Planuri, etape, fonduri și mai ales iubire

Față de refacerea din 1977, acum biserica va trebui reconsolidată și renovată la normele actuale, inclusiv cele seismice. La ora discuției noastre, trebuiau să vină specialiști în rezistența clădirilor. Urma punerea în siguranță, adică întinderea unei copertine peste clădire, ca să nu fie afectată de intemperii, după aceea evaluarea pagubelor, apoi proiectul și în fine executarea lucrărilor. Biserica era asigurată, dar valoarea asigurării nu acoperă pagubele, plus lucrările, așa că e nevoie de sponsori și de strângere publică de fonduri.

Cât va dura până când biserica va fi gata? I-am cerut părintelui paroh nu o estimare, ci o speranță! „Cred că va fi destul de repede, chiar dacă nu imediat. Eu ar trebui să ies la pensie în octombrie, dar părintele protopop mi-a cerut: «Să rămâi și să pui pe picioare biserica!» Nu prea mai sunt eu în formă, dar rămân până intrăm în biserică și cred că într-un an reușim! E și o misiune, sunt și oamenii care ne iubesc. Vă dați seama că, în 40 de ani de preoție, am fost și mamă, și tată, și avocat, și doctor pentru ei!”

Catedrala de la țară

O parte din discuție am purtat-o în biserică, parcă magnetizați de peisajul sumbru, mirosind a arsură, dar cea mai mare parte afară, sub un soare splendid de primăvară. Trebuie spus că, până în momentul nenorocirii, biserica de pe DN1 era una frumos gospodărită, cum e și acum la exterior, cu grădină de flori, proiectoare care s-o lumineze seara și, în curtea din spate, câteva vechi cruci de piatră, pe care le colecțio­nează parohul.

Un episod special din istoria bisericii s-a petrecut în 1999, când la slujba de Paști a participat, fără să fi anunțat înainte, președintele României în funcție, Emil Constantinescu! Nu avea vreo legătură cu zona, dar, așa cum i-a mărturisit după 20 de ani părintelui Nedelcu, când s-au revăzut, fiind atunci la reședin­ța din Scroviștea, le-a cerut oamenilor lui să-i găsească o biserică unde să poată merge liniștit și în siguran­ță, iar ei i-au recomandat „Sfântul Nicolae” din Puchenii Moșneni. „A fost foarte modest, n-a venit să-şi facă propagandă, ci doar să se simtă în sigu­ranță. Și a scris în Evanghelie: «Mulțumesc lui Dumnezeu că am luat Lumină în catedrala de la țară»”.

Apropo de acel moment, l-am întrebat pe preot cam câtă lume vine de Paști. „Două mii. Se ocupă șo­sea­ua! Vin de la Ciolpani, de la Băr­­că­nești, de peste tot”.

În curtea bisericii am văzut, depozitate care pe unde s-a putut și acoperite contra intemperiilor, o parte dintre bunurile salvate, de la calorifere până la candelabrul mare, după care gazdele noastre ne-au dus să vedem icoanele păstrate cu mare grijă și sub mai multe rânduri de încuietori și lacăte. În primele zile de după incendiu, cineva a adus în acest scop un container, dar a reieșit că prețioasele odoare nu s-ar fi păstrat bine în el.

Sigur că ai o strângere de inimă când vezi sfinte, vechi și prețioase icoane așezate precum cărțile într-un raft de bibliotecă, dar, pe de altă parte, te bucuri să constați că sunt în stare bună și, în mod sigur, își vor relua cândva locul firesc.

Am plecat din Puchenii Moşneni cu certitudinea că lucrurile se vor reface aici cât de repede şi cât de bine e posibil. Oamenii de acolo merită asta!

Cine vrea să contribuie la refacerea bisericii o poate face în contul:
RO37 RNCB 0069 1486 5821 0001
Parohia Puchenii Moșneni
RNCBROBU

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 03 Aprilie 2026

Sursa: Ziarul Lumina