Un om din rândurile noastre aşterne rândurile amintirilor...

“Mamaia noastră”

Cortieliu Cristescu

E dură viaţa şi e grea
Şi plină de tristeţe,
Dar lovitura cea mai rea
Ţi-o dă la bătrâneţe!

Noi ne obişnuisem la Pucheni,

Aşa speram să fie,

Tataia şi mamaia să ne-aştepte

În curte sau la vie.

N-a fost aşa, că s-a-ntâmplat,

De ce? Doar Domnul ştie,

Tataia primul a plecat.

Plecat pentru vecie!

Mamaia singură a rămas,
Bolnavă şi bătrână,
Nu era chip să stea în cas’,
Fără ajutor la mână.

S-a hotărât cu ceilalţi fraţi,

S-o luăm acas’ la noi,

Să-i uşurăm ei bătrâneţea,

De griji şi de nevoi.

Dar îi e greu, nu s-a-mpăcat

Să stea într-o odaie,

În altă casă, la oraş,

Şi fără de tataie!

Şi este tristă, nu-i senină,
Că plânge-n casă mai mereu,
Iar vorba-i e acuma plină
De “nu mai pot” şi “aoleu”!

Se-aude, uneori, în casă,

Câte un plânset sau jelit,

Afară viaţa e frumoasă,

În casă, nu e de trăit!

Ea plânge-n casă nu o dată,

Multă durere are-n glas,

Că n-are mamă, n-are tată,

Că-n lume, singură-a rămas!

Este durerea-ntruchipată,

Nu mai găseşte-n viaţă rost,

Este de gânduri frământată

Şi disperată de ce-a fost!

Tresare-atunci când mă revede
Şi vrea să ştie, îi curioasă,
Mă-ntreabă adesea, şi mă crede
Când spun c-o duc la ea acasă.
“E casa-n care m-am născut,
E casa lui Gheorghiţă şi a mea,
Cât veţi mai fi pe-acest pământ,
Voi grijă să aveţi de ea!”

Şi-o duc acasă. Vrea s-o vadă.

Aicea viaţa a fost frumoasă,

Şi ne întreabă, vrea dovadă,

De ce copiii nu-s acasă?

Îi spunem că au crescut mari,

Şi că, asemeni tuturor,

S-au însurat şi au familii

Şi stau acum la casa lor.

Dar ea nu pare să-nţeleagă,
Şi nu acceptă, vrei nu vrei,
Că pentru ea, de-o viaţă-ntreagă,
Copiii sunt la…casa ei!

Revede casa şi grădina,

Şi nu mai scoate un cuvânt,

Nu înţelege a cui e vina,

Dar vrea să meargă la mormânt!

Apoi, cu un cuţit, ea taie,

Un bucheţel de trandafiri,

Să-i ducă la mormântul lui tataie,

La locul din cimitir.

Şi-l plânge-apoi, şi tot suspină:

“Gheorghiţă, de ce ai plecat?

Că nu mai am o zi senină,

De când pe lume m-ai lăsat!

Că mă simt rău, şi nu mi-e bine,
La Domnu’-ntruna m-am rugat,
Ca să mă ia, s-ajung la tine,
Să fim, din nou, ca altădat'.

La Domnu’ să trăim în veşnicie,

Lăsa-vom doar copiii pe pământ,

Să vină ei, când vor putea să vie,

Să pună-o floare pe mormânt!"