Leacul duhovnicesc pentru frică

"Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

Suntem pururi împovăraţi de griji, tulburări, nelinişti şi temeri – că ne vom îmbolnăvi, că îi vom pierde pe cei dragi, sau că vom pierde serviciul…Avem noi oare puterea să controlăm toate acestea? Însă putem face altceva pentru a ne elibera de cele ce sunt mai presus de putinţa noastră.

Cea dintâi pricina a fricii este, aşa cum am văzut, lipsa de credinţă. De aici urmează ca în sufletul celui cu credinţă puternică în Dumnezeu frica nu-şi mai are locul. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă are siguranţa că va primi de la El în orice împrejurare ajutor şi apărare, şi deci n-are a se teme de nimic, nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Psalmistul spune: “Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 1-2)

Nu credinţa sa, care e nedesăvârşită, îl scapă pe om de frică, ci ajutorul lui Dumnezeu, care-i vine ca răspuns la credinţa în El şi-l sprijină şi-l întăreşte.
Iar acest ajutor omul trebuie să-l ceară prin multă rugăciune, cu credinţa că Dumnezeu i-l poate da şi cu nădejdea că-l va primi. Leacul cel mai puternic împotriva fricii şi a celorlalte patimi care-i stau în preajmă - neliniştea, anxietatea, angoasa - este îndeosebi "rugăciunea lui Iisus".

"Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33)

Sursa: Preluare articol - "Tămăduirea fricii. Frica de Dumnezeu"

Parohia în sărbătoare

     Ziua aceasta este marcată de evenimente importante atât în viaţa duhovniceasc㸠cât şi în cea a societăţii.
     Astfel, praznicul Înălţării Sfintei Cruci ne-a adunat de dimineaţă în Biserică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, iar imediat după slujbă, preoţii slujitori împreună cu credincioşii au mers, după cum se obişnuieşte în parohia noastră, la Troiţele din sat.
     Aici, prin rugăciune şi jertfe de roade sau alimente de post, am adus mulţumire Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru Jertfa Sa de pe Crucea prin care ne-a adus nouă, tuturor, mântuirea.

     Nu am uitat nici de toţi elevii prezenţi în acest timp la festivitatea de deschidere a noului an şcolar. Unul dintre părinţii slujitori a mers şi a dat binecuvântarea pentru un nou început în educaţie, ca Domnul să lumineze toţi elevii spre sporire în cunoştinţe şi înţelepciune.

     Cu pace şi mulţumire în suflet, am încheiat încă o zi închinată Domnului în parohia Sfântul Nicolae – Puchenii Moşneni.

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

     Praznicul Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare – zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

     Dovadă că este aşa: în ziua Înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota. Vom auzi atunci strigătele pline de răutate ale duşmanilor săi: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Marcu 15, 14). Vom auzi atunci pe Pilat rostind osânda la moarte a celui nevinovat; Îl vom însoţi pe Iisus cu gândul şi cu inima pe drumul greu al Crucii, urcând pe Golgota cu crucea grea în spate, pe El, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre; Îl vom vedea răstignit între tâlhari pe Cel ce este cumpăna dreptaţii. După ce Îşi dă Duhul pe Cruce în mâinile Tatălui Său, vom vedea pe ostaşul roman împungându-I coasta cea dătătoare-de-viaţă, din care a izvorât atunci sânge şi apă şi din care izvorăşte mereu hrana Sfintei Împărtăşanii.
     Rememorând la Înălţarea Sfintei Cruci toată jertfa dureroasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine şi mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce şi cât de scumpă este pentru noi, creştinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă şi se înalţă cu cinste în ziua de 14 septembrie.
     Pentru asemenea pricini, Praznicul Înălţării Sfintei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă, cu înfrânare şi cu post aspru, ca în Vinerea Mare.
Şi, pentru ca să fie scoasă şi mai mult în lumină strălucirea Sfintei Cruci, Praznicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: Duminica dinaintea Înălţării sfintei Cruci si Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.
     În prima Duminică ni se vorbeşte despre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, aşa cum l.au văzut proorocii vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
În Duminica viitoare vom vedea cum taina Sfintei Cruci se resfrânge şi asupra vietţii noastre, cum fiecare creştin trebuie să-şi poarte cu linişte şi cu răbdare propria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, ştiind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii.

Sursa: Preluare articol - Părintele SOFIAN BOGHIU: Despre puterea şi semnificaţia Sfintei Cruci

Pomenirea Sfântului Ioan de la Prislop

  Sfântul Ioan de la Prislop își leagă numele de măreața Mânăstire Prislop, mult iubită de Parintele Arsenie Boca. Sfântul Ioan de la Prislop s-a retras din mânăstire, la 500 de metri distanță, pe râul Slivat, unde și-a construit o chilie din piatră, cunoscută și azi sub numele de „Casa Sfântului”. Se presupune că a trăit aici în secolul al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

      Un tânăr cu numele Ioan, din satul Silvașul de Sus și-a părăsit casa părintească, s-a inchinoviat în obștea călugărilor de la Prislop, ducând o viață aleasă de rugăciune, împletită cu munca și săvârșirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viață și mai liniștită, retrasă cu totul de lume, și-a găsit un loc, ca la 500 metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuț unde și-a săpat singur, cu mari nevoințe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia sau casa Sfântului”.

      Săpându-și peștera într-o stăncă sub munte, asemenea altor sihaștri, s-a nevoit acolo singur pană la moarte cu grele și neștiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplăcând lui Dumnezeu și umplându-se de darul Duhului Sfânt, s-a săvârșit în acea peșteră în ultimele decenii ale secolului XVII, proslăvindu-se după moarte ca făcător de minuni. El însă, a murit foarte devreme din cauza unui vânător care, văzându-l în gura peșterii și confundându-l cu un animal sălbatic, l-a împușcat. Aici și-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni și ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovnicești din primele veacuri creștine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viața lui îmbunătățită să se sfârșească prea devreme. Spune tradiția populară că, pe când își făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împușcat, fară să știe cine era. Așa s-a sfârșit din viață cuviosul Sihastru Ioan de la Mânăstirea Prislop.

Sursa: Preluare articol - Lumea Credintei

Roagă-te şi nu te teme de nimc

Sfântul Macarie spune: „Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”.

    Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 82

Pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana

     Prăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.
Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.
     Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.

     Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.
     Sfântul Ioachim a murit la ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.
     Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.

Sursa: Calendar ortodox

Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului

     Un nou an bisericesc debutează toamna, pe 1 septembrie, pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în raiul pe care i-l pregătise Dumnezeu. Iar prima sărbătoare pe care o găsim în calendar, pe 8 septembrie, este, deloc întâmplător, cea a Naşterii Maicii Domnului. Este fixată în ziua a opta pentru a arăta strânsa legătură pe care acest praznic împărătesc îl are cu mântuirea noastră, întrucât cifra 8 reprezintă, în teologie, simbolul vieţii veşnice. După cele şapte zile ale creaţiei, va veni, la sfârşitul lumii, ceea ce numim ziua a opta, când lumea va fi judecată şi vom avea un cer nou şi un pământ nou.
     Avem, aşadar, în fiecare an, ca primă sărbătoare, tocmai pe aceasta – numită în popor şi Sântă Măria mică, spre deosebire de Adormirea Maicii Domnului, care este Sântă Măria mare – pentru că, prin naşterea Fecioarei se pune începutul mântuirii noastre. Întrucât tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, îşi trăgea obârşia din Natan, fiul lui David, iar mama sa, Ana, era din neamul lui Aaron, putem spune că Maica Domnului era, după tată, din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Nu este lipsit de semnificaţie acest amănunt întrucât Cel Căruia îi va da naştere, Iisus Hristos, este numit şi Împăratul împăraţilor sau Marele Arhiereu.

Sursa: Pr. Constantin Sturzu: Maica Domnului, “un templu viu pentru Dumnezeu”

Începutul anului bisericesc

     Biserica lui Hristos prăznuieşte astăzi, 1 septembrie, începutul indictionului (din cuvântul latin indictio, declarare), adică începutul anului bisericesc. Termenul provine din obiceiul Împăraţilor romani de a stabili prin decret, la fiecare 15 ani, valoarea impozitului anual pentru această perioadă de timp pentru întreţinerea armatei. Prin extindere, s-au numit indictioane şi ciclurile de 15 ani începute sub Caesar Augustus cu 3 ani înainte de naşterea lui Hristos.
     Şi pentru că luna septembrie este vreme de culegere a roadelor şi de pregătire pentru noul ciclu de semănături, creştinii sărbătorind începutul noii perioade agricole prin aduceri de mulţumire către Dumnezeu pentru bunăvoinţa Sa faţă de toată firea. Acest lucru îl făceau iudeii după porunca legii mozaice: în prima zi a celei de-a şaptea luni evreieşti, cam pe la începutul lui septembrie, ţineau sărbătoarea Lunii Noi sau a Trâmbiţelor, încetând orice lucru pentru a aduce arderi de tot „jertfă cu mireasmă plăcută Domnului” (Lev. 23, 18).
     Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, făcătorul timpului şi al universului, Împăratul vecilor de dinainte de veci, Care S-a întrupat pentru a restaura toate întru Sine şi a uni evreii şi neamurile într-o singură Biserică, a voit să recapituleze întru Sine lumea simţită şi Legea scrisă. Astfel, în ziua în care firea se găteşte de trecerea într-un nou ciclu, prăznuim evenimentul prin care Domnul nostru, Iisus Hristos, a intrat în sinagogă şi, deschizând cartea lui Isaia, a citit pericopa în care Profetul vorbeşte în numele Mântuitorului: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19).
     Toate Bisericile, reunite „întru Acesta”, aduc astăzi slavă Dumnezeului celui în trei ipostasuri, Care sălăşluieşte în veşnică fericire, păstrând toate în viaţă şi trimiţându-Şi binecuvântările îmbelşugate asupra făpturilor Sale în fiecare anotimp. Însuşi Hristos este cel Care deschide porţile noului an şi ne invită să luăm parte la veşnicia Sa.

Sursa: Ierom. Makários Simonopetrítis, Néos Synaxaristís tis Orthodóxou Ekklisías, ed. Índiktos, vol. I (Septembrie)