Reportaj pentru revista Formula As, rubrica Spiritualitate

Cu ocazia Sambetei Mortilor - Mosii de primavara, anul 2024, am primit vizita revistei Formula As, care a realizat un reportaj semnat Cristian Curte in parohia noastra pentru rubrica Spiritualitate. Acesta se poate regasi mai jos:

 
• Ziua când se întorc morții acasă •

• În fiecare an, pe 9 Martie, de praznicul Sfinților 40 de mucenici, ortodoxia rânduiește pomenirea morților – Moșii de Primăvară, cum li se spune în popor. De aici înainte, în toate sâmbetele Postului Mare până la Sâmbăta Floriilor, în biserici se vor pomeni cei care au trecut la viața veșnică, în nădejdea Învierii •

Biserica satului a fost ridicată în secolul XIX

„Domnule Cristian, la noi, de Sâmbăta Morți­lor, e ca la Paște”, mi-a spus părintele Dan Nedel­cu, din Puchenii Moșneni și cuvintele lui se adeve­resc într-o lumină orbitoare. Biserica e plină-ochi. Flacăra lumânărilor ajută ru­gă­ciunile să urce la cer. De jur împrejur, colaci așezați pe ștergare albe, alături de colivele cu cruci încrustate. E liniște și vocea părintelui deapănă domol numele celor ador­miți. Nu sunt plecați, sunt aici, cu noi. În Sâm­bă­ta Morților, cerul coboa­ră pe pământ. Părintele Dan Nedelcu îmi dă o hârtie pe care sunt scrise câteva nu­me, bătrâne din sat, foarte legate de morții lor, pe care îi pomenesc, pentru care se roagă și cărora li se roagă. Uneori, cei trecuți la Domnul răspândesc o brumă de sfințenie. Și atunci, rudele lor îi cheamă în ajutor, la ananghie. Iar moșii cei sfinți răspund.

Tușa Filofteia

Cu tușa Filofteia Radu am vorbit prima. E îm­brăcată cernit, înaltă, slabă, cu ochii negri și mari, căutând o zare pe care eu nu o văd, adânciți într-o durere pe care eu doar o bănuiesc. „Am o mare su­­părare, ma­mă, că mi-a mu­rit băiatul, are un an și mai bine de când s-a dus. Dumne­zeu tre­buia să mă ia pe mine!”. Ieșim din biserică. Afară e soare ca la Paște, cum îmi spusese părinte­le. Încerc să o prind de braț, dar nu mă lasă. „Sunt bătrână, mai­că, da’ încă mai pot, de ce să-l supăr pe Dumnezeu?”. Se des­­prinde din mâna mea și o ia îna­inte, călcând sfios, așa cum pășesc toți țăranii bătrâni, parcă rușinați că trebuie să calce pe pământul din care trăiesc. Ne așezăm pe bancă, în curtea bisericii. Tușa Filofteia s-a născut în 1932 și a prins toate urgiile acestei lumi: Al Doilea Răz­boi Mondial, foametea din ’47, co­mu­niș­tii, totul. Dar necazurile n-au frânt-o, s-a ținut tare de Dum­ne­zeu și de biserică până mai ieri, când i-a murit băiatul. A fost peste puterile ei, niciun părinte nu ar trebui să-și îngroape copilul. De-asta a venit azi la biserică, să se roage pentru sufletul lui și de-asta, când vorbește, are un icnit scurt, plânsul stă să o înece. Vorbele-i curg ca un bocet pentru fiul care a trecut pragul lumii înaintea ei. „Aoleu, ce mă rog, în fiecare seară zic Crezul și mă rog lui Dumnezeu pentru el și îi spun – «De ce mi l-ai luat, Doamne!? Că pe mine trebuia să mă iei!». Dar nu mă mai aude Dumnezeu… Nu ne mai aude pe niciunii, că ne-am răit, nu mai e lumea cum era nainte, e destrăbale acum… Dacă-mi auzea Dumnezeu rugăciunile, nu mi-l lua. Eu trăiesc, și el e în cimitir… Când mi se face dor de el, ies și-l tot strig prin grădină, de-mi spun vecinii – «Te îmbolnăvești, nu-l mai chema!». Da’ ce să fac? Vorbesc cu Vasilică mai mereu și-l visez. Îl visez, mamă, prin curte, așa cum era el când trăia. Dac-aș putea să mă duc să mă-ntâlnesc cu el sus în cer, aoleu, cum m-aș duce! Tare-aș vrea, maică, să mă ia Dumnezeu, așa, într-o secundă!”.

Cum s-a întors Ene acasă

Doamna Ioana Lupea e la fel de senină în fața morții pe cât suntem noi în fața unui apus de soare. Un apus care se reflectă în ochii ei albaștri, în mâinile pe care le ține împăcate în poală, în liniștea în care pare că s-a așezat pentru totdeauna. Are 84 de ani, și-a pierdut soțul de cinci. Însă plecarea lui nu a sfâșiat-o, deși au fost toată viața într-un gând. „Înainte să vină ziua parastaselor, eu am o agitație. Cred că sufletul soțului meu mă cheamă să îi fac pomenirile. După ele mă liniș­tesc. Să știți că de Sâmbăta Morților, toți cei dragi ai noștri care au plecat dincolo ies și ne așteaptă”. Domnul Ene a plecat în lumea de dincolo în somn. Ea a crezut o vreme că încă dormea, a încercat să îi ia tensiunea, s-a convins cu greu că trecuse dincolo. „Eu cred că, de când a murit, Ene a venit acasă, pentru că îi simt pre­zen­ța și prin casă, și prin curte”. Pare straniu, unii s-ar gândi că e înfricoșător să trăiești lângă tine cu un suflet plecat de aici, dar pe doamna Ioana prezența soțului o liniș­tește, ba chiar îi dă o sigu­ran­ță pe care, atunci când trăiau împreună, nu a avut-o. Mereu îi era frică de întu­neric. Când se înnopta, se căsca un hău în sufletul ei, un hău în care s-ar fi putut pierde. Atunci îl ruga pe Ene să vină cu ea. Chiar dacă trebuia să iasă puțin prin curte, voia să-l simtă în preajmă. De dormit, nu putea dormi singură. Când soțul i-a murit, s-a gândit că hăul o va înghiți, dar a fost in­vers – plecarea soțului i-a alungat urâtul. Sufletul lui Ene s-a pus paznic peste lumi și, de atunci, nu-i mai e frică. Deloc. „Toți se gândeau că o să îmi fie teamă să mai stau singură în casă, fără soțul meu, dar eu am rămas și am dormit fără el, în camera în care înainte îmi era frică să fiu pe întuneric. Acum ies singură prin curte, în plină noapte, și nu mai am nicio frică! Cred că el, de dincolo, mă apără!”.

Dascălul sfânt

Părintele Dan Nedelcu

Puchenii Moșneni sunt vechi, începuturile sa­tu­lui se pierd în negura vremurilor. Hronicile vorbesc despre el de acum cinci veacuri și mai bi­ne. Sute de ani la rând, moșnenii au lu­crat pămân­tul, au meș­te­șugit oale și ro­gojini, când aveau ră­gaz. Și eu cred că tot arându-și ogoarele, îm­pletind papura și lucrând cu lutul, și-au învățat sufletele cu sin­gurătatea și-au în­vă­țat să tră­ias­că și să se împace cu moar­tea. Astăzi, noi, oamenii mașină­riilor, numă­răm în cer stele, dar nu mai știm nimic des­pre ce e în noi. Iar lumea de dincolo e chiar înlă­untrul nos­tru, cu toți morții și viii ei.


Din puținul lor, moșnenii din Pucheni și-au ridicat două biserici în sat – una a cimitirului, astăzi în ruine, iar alta în picioare, la care vin în fiecare duminică să se roage la sfânta liturghie. Pisania spune așa – „Acestu Sfântu Locașu s-au clăditu în anul de la Hristos 1884, din dilele primului rege al Româ­niei, Carol I, și a înălțatu preasfin­țitului Mitropolitu primatu D.D. Ca­linicu Miclescu”. În lăca­șul acesta a slujit toată viața, la stra­nă, un om cu viață foarte cu­rată, dedicat rugăciunii – Nicolae Dascălu. Și pentru că s-a rugat toată viața, el poate, și mort fiind, să străbată lumea de dincolo și să ajungă cu rugăciunile până la noi. Mărunțică, zâmbitoare și tonică, fiica lui, Violeta Crăciun, are 82 de ani, deși pare doar de 60. Un fus de lumină! Cea mai puternică amintire a ei este de acum zeci de ani, când tăiau la papură și și-a văzut părintele îngenuncheat, rugându-se așa cum nu a mai văzut niciun om vreodată.

„Nu uit cât oi trăi cum se ruga. I-am și spus – «Tată, am văzut cum te rugai!». «Uite așa să te rogi și tu!», mi-a zis el, «că scapi de tot necazul». De la el m-am învățat să fac o plecăciune în jos și, după ce mă aplec și fac mătăniile, să ridic mânile sus la cer. Și să zic așa: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne și scapă-ne cu puterea Ta dumnezeiască, că Tu toate le poți, că ești stăpânul vieții noastre!». Eu n-am carte multă, da’ să știți că l-am avut pe tata dascăl. De la el am învățat să mă rog plângând și să postesc. Am un dar de la Dumnezeu, și unde gândesc și mă rog, reușesc!”. Ultima lecție a lui moș Nicolae a venit din cealaltă lume. S-a întâm­plat înainte de revoluția din Decembrie 1989. I s-a arătat fiicei în vis, de parcă era viu. Purta barbă, ca și-n viață, era, îmi spune tușa Viorica, „vrenic, vioi, sănătos”. „Viori­ca, fata ta o să treacă printr-o încercare. Să pui mâna să te rogi la Dumnezeu, că are să scape. Vine acasă!”. S-a trezit mirată și apăsată. Nu înțelegea despre ce-i vorbise tata. Dar la câteva zile, a izbucnit revoluția de la Timișoara. A auzit și ea zvonuri care vesteau mari tulburări. Și a știut atunci că aceea e cumpăna pe care o are de trecut. Fata ei era în Timișoara. A făcut așa cum îi spusese tata. A pus metanie la icoana Maicii Domnului, și-a ridicat mâinile la cer și s-a rugat cu lacrimi. „Și mi-am adus fata acasă! Câți au murit la Timi­șoara, dar fata mea a scăpat… Câteodată, când mă rog și nu reușesc, îi spun lui Hristos: «Adă-l pe tata să-mi ajute! La puterea ta dumnezeiască, adă-l și pe el!». Și uite așa mă rog. Plângând, mă rog pentru ei. Și reușesc. Că dacă n-ai credință, geaba mai vii la biserică!”.

„Moșnenii vin chiar și din străinătate ca să-și pomenească morții”

”La noi Sâmbăta Morților e ca la Paște”

Părintele Dan Nedelcu e preot de-o viață. Își iubește biserica și mai ales pe credincioși. La câtă experiență are, ar fi putut să se mute într-o parohie mai mare și mai bogată din Ploiești. Nu a vrut, pentru că aici se simte acasă. Și dragostea lui de sat și de trecut o vezi de cum pășești în biserică, unde te întâmpină zeci de icoane vechi, strânse cu grijă de părintele și restaurate. De la trecut a început și dialogul meu cu dânsul. Mai exact, de la datina pomenirii morților, care este foarte puternică la români, mai ales aici, în sudul țării. „Să știți că moșnenii sunt foarte legați de glie și de sat, iar Sâmbăta Morților îi adună din toate vânturile. Atât de puternică e această datină, încât vin chiar și din străinătate ca să-și pome­neas­că morții, să le facă parastase. Și de la an la an vin tot mai mulți, ceea ce pe mine mă impresionează foarte mult. Cel mai adesea, la Sâmbetele Morților nu avem loc să așe­zăm în biserică toate coșurile cu cele făcute spre pomană, iar cre­din­cioșii sunt siliți să stea afară și să asculte de acolo slujba. Numai de Paște mai am atât de mulți cre­dincioși la biserică. Și să știți că ei nu vin pentru că am pur­tat noi muncă de con­vingere cu ei. Nu, datina aceasta a pome­nirii morților ei singuri o țin din moși-strămoși. Ea vine din trecut și din trăirea prezentă a credinței. Sunt eu însumi surprins că, în ultimul timp, în loc ca ea să slă­beas­că, dimpotrivă, se întărește. Sigur că pentru moșneni nu e importantă doar slujba paras­ta­sului, ci și întâlnirea cu sa­tul, cu cimitirul și cu cei dragi. Dacă mergeți acum în cimi­tir, o să vedeți că e ca o grădină, pentru că de Sâm­băta Morților toți moșnenii grijesc de morminte”.
„Moșnenii au această credință puternică în viața de apoi”

– Părinte Dan, sunteți preot în Puchenii Moșneni de-o viață și aș vrea să vă întreb de unde credeți dumneavoastră că izvorăște această datină așa de puternică, legată de cultul morților?

– Moșnenii știu că suntem trecători pe acest pământ, că venim de la Dumnezeu și tot la el ne întoarcem, că e ceva dincolo de noi, ei au această credință puternică în viața de apoi. Și mai știu că rugăciunea pentru cei care pleacă de aici este la fel de puternică pe cât este rugăciunea pentru cei dragi, care încă trăiesc. Din punctul lor de vedere, nu exis­tă rugăciuni pentru vii și morți, există doar rugăciune. Moartea nu este pentru moșneni o graniță de netrecut. Credința aceasta le este întărită și de multe lucruri minunate care se întâmplă cu cei care au plecat dintre noi. Vorbesc des cu bătrânele din sat și mă uimesc atunci când îmi povestesc cum cei trecuți la Domnul ajung să-și călăuzească familiile de pe pământ. Și să știți că asta nu se întâmplă doar cu oamenii simpli. Avem aici în sat o doamnă doctor, acum e în vârstă, și-a pierdut soțul, profesor de biologie, iar dânsa vine la biserică foarte des. Și mi s-a întâmplat să-mi povestească, nu o singură dată, cum soțul i-a apărut în vis, spunându-i ce să facă în anumite împrejurări.

– O bătrânică din sat mi-a spus că, la ea în familie, rugăciunile pentru morți sunt mai importante decât cele pentru cei vii, întrucât viii mai pot face fapte bune, însă morții, nu.

Sâmbăta Morților în biserica de la Puchenii Moșneni

– Da, asta este credința noastră, că milosteniile se unesc cu harul lui Dumnezeu și îi ajută pe cei plecați dincolo. De aceea, când fac parastase, moșnenii sunt foar­te darnici. Ei știu că aceste jertfe, milostenii pentru sărmani, a­jută sufletele celor plecați. Vă dați sea­ma ce în­seam­nă să vii acasă din străinătate doar ca să îi faci mamei un parastas în bi­serica în care s-a rugat și în care a fost prohodită? Ni­meni nu se jert­fește degeaba, ori­ce om face o jertfă dacă știe că ea ro­dește. Moșnenii știu că jertfele lor rodesc și de aceea le transmit și copiilor acest adevăr. Și, cu cât sporesc în vârstă, cu atât se înțelepțesc și înțeleg rostul bisericii și al slujbelor, rostul cel mai profund, acela de a ne duce rugăciunile noastre printre norii păcatelor, la Dumnezeu.

– De când sunteți preot, vi s-a întâmplat să primiți o adeverire că rugăciunea pentru morți schimbă ceva în lumea de dincolo, că alină sufletele celor plecați?

– Am treizeci și cinci de ani de când sunt preot și am auzit multe istorii, în care foarte des apare cel plecat în vis, cel mai adesea părinții. Și dacă la început se vede că suferă, după ce se fac pomenirile, ei apar în vis bucuroși, luminați. Parastasul aduce lumină în sufletele celor care au murit. Ei, cei care au murit, împreună cu Dumnezeu, îi conving pe moșneni în fiecare an să umple biserica de Sâmbetele Morților. Ei, cei plecați de aici, nu predica mea.
Epilog
Două mărturisiri

Maria Ilie, 86 de ani. Nu împlinise cinci când tatăl i-a murit pe front, ucis la Cotul Donului. Și-l amintește ca prin vis, când venise în concentrare, militar. A fost ultima dată când l-a putut îmbrățișa. Dar dragostea dintre ei nu s-a stins nicio clipă – au rămas agățați unul de altul, uniți prin firul subțire al unei amintiri din copilărie. „Toată viața m-am rugat pentru tata, și când era să moară mama l-am visat. A venit la noi îmbrăcat militar, l-am îmbrățișat pe după gât și i-am spus la ureche: «Tată, moare mama!». La scurtă vreme după vis, mama s-a dus la el. Asta a fost!”.

Cu puțin înainte de Sâmbăta Morților, Cecilia Niță l-a visat pe soțul ei, decedat, că era la poartă. Arăta ca în viață. „I-am spus: «Vai, Puiule, ce bine-mi pare că ai venit acasă. Hai, intră!». «N-am voie să intru în curte, dar mi-era dor de tine!». Pesemne știa că se apropia Sâmbăta Morților. Eram și eu, și el tare bucuroși că ne-am reîntâlnit. M-a îmbrățișat, așa, pe după gât, și m-am trezit fericită”.

Sursa: Revista Formula As, Numarul 1611

Maslu de obste sub Acoperamantul Maicii Domnului

     Este o traditie deja, ca in parohia noastra sa se savarseasca in postul Adormirii Maicii Domnului un maslu de obste.

     Aceasta slujba ne aduna in rugaciune pentru vindecarea sufletelor si a trupurilor ca o mare familie, prin rugaciunile savarsite de un sobor de preoti apropiati parohiei noastre.

     Ne-am luminat fetele, ne-am descretit fruntile, ne-am odihnit inimile in Biserica plina de caldura rugaciunii, dar si a caldurii de afara, iar apoi ne-am desfatat cu cuvintele predicii, dar mai ales ne-am bucurat de cantarile de la finalul slujbei.

"Icoanele din Puchenii Moşneni şi mai-marele lor" - articol acordat revistei Formula As

Biserica unde Hristos e român

 

Sfinţi cu chip de ţărani

Puchenii Moşneni. Un sat aflat pe DN1, între Bu­cu­reşti şi Ploieşti. O aşezare tihnită, cu case ascunse de copaci şi de flori, greu de zărit din uliţele prin care timpul curge leneş, toropit de arşiţa verii. Un sat bătrân, întemeiat, potrivit tradiţiei, chiar de veteranii lui Mihai Viteazul, care au fost împroprietăriţi aici cu pă­mânt. De la ei, de la "moşnenii" pe care domnul primei uniri i-a lăsat la vatră, dăruindu-le ţarini în Câmpia Vlăsiei, i se trage şi numele aşezării. Şi tot la drumul mare, pe unde aleargă bucureştenii spre munte, se află o bise­rică nebăgată în seamă, dar care adă­posteşte între zidurile ei o comoară. Preotul paroh, părintele Dan Nedelcu, care slujeşte aici de 30 de ani, a strâns din tot satul, dar şi din împrejurimi, toate icoanele vechi pe care le-a găsit la localnici. Le-a restaurat cu multă grijă şi apoi le-a aşezat în sfântul lăcaş, care astfel s-a umplut de o frumuseţe pe care puţini slujitori ai Domnului mai ştiu astăzi să o preţuiască. Icoane simple, pline de o măreţie smerită. Vechi, încărcate de rugăciunile celor care, prin ele, s-au întâlnit cu Dumne­zeu. Icoane fără de-asemănare, pentru că fiecare în parte are frumuseţea şi expresia ei, o personalitate aparte, altfel decât cele care se pictează astăzi în serii industriale, cópii - mai mult sau mai puţin reuşite - ale unor modele celebre. Patinate şi înnobilate de veacurile care au trecut peste ele, te atrag irezistibil spre taina lor, lucrând asupra sufletului tău, ca să nu le mai uiţi niciodată. Şi după ce ţi-au ferecat inima în culorile lor, ţi-L dezvelesc pe Domnul. Un Dumnezeu apropiat de pământul, florile şi pădurile Câmpiei Vlă­siei, un Iisus simplu şi smerit, copilăros şi senin, adică foarte aproape de noi, foar­te... al nostru. Aş îndrăzni să spun că aici, în icoanele de la biserica din Puchenii Moşneni, Hristos e român, pentru că e pictat după chipul curat al ţăranului nos­tru din câmpie.
Fiecare icoană din biserică are o po­veste aparte, o viaţă a ei, împletită cu cea a celor care i s-au închinat. De pildă, icoa­na de secetă, care se slobozea în fân­tână atunci când apa se ascundea în adân­cul pământului, sau icoana Sfântului Ni­co­lae, la care ţăranii aleargă pentru naşte­re de prunci şi ajutor în casă. Privindu-le, înţelegi că nu sunt doar chipuri de sfinţi, ci şi chipurile vieţii de aici, din Câmpia Vlăsiei, o viaţă zbuciumată, cu drame şi bucurii, cu iubiri şi amărăciuni. O viaţă de care oraşul nu ştie mai nimic. Şi poate că e mai bine aşa.

"Icoanele plângeau şi-mi cereau ajutor"

Preotul Dan Nedelcu

 

- Părinte Dan Nedelcu, am aflat despre sfinţia voastră dintr-o scrisoare trimisă redacţiei de o cre­dincioasă a dumneavoastră, care ne spunea că aţi făcut din biserică un adevărat muzeu al icoanelor vechi. De unde vine dorinţa aceasta de a aduna şi restaura icoane vechi?

- Chiar icoanele m-au atras. Le-am găsit dete­riorate în podul bisericii şi în cafas. Parcă plângeau şi-mi cereau ajutor. Eu am venit aici preot în 1988, după ce biserica, avariată de cutre­murul din 1977, fusese pusă cât de cât la punct, dar obiectele de patrimoniu erau într-o stare destul de proastă, aşa că am zis să încep cu recondiţionarea picturii şi a icoanelor vechi. Atunci a venit în sprijinul nostru prietenul meu, Mihai Ioan, care pe atunci era director în cadrul CFR, un om foarte credincios, care este şi el, în timpul liber, iconar şi care, pentru că se născuse chiar aici în sat, m-a ajutat să găsesc toate aceste icoane pe care le vedeţi. Am avut şi sprijinul enoriaşilor, oameni cu frică de Dumnezeu. Dar am făcut asta nu numai cu icoanele, ci şi cu catape­teasma, mobilierul şi cu toate celelalte vechi odoa­re pe care le-am găsit prin sat sau în biserică, pentru că, în timp, m-am implicat în restaurare cu multă pa­siune. Tot ce înseamnă istorie, tot ce înseamnă trecut străvechi trebuia, după mintea mea, readus la viaţă. M-am gândit că avem misiunea aceasta, că nu trebuie lăsate să moară toate aceste obiecte de patrimoniu, pentru că nu ne vom mai reîntâlni cu ele, dacă acum nu le restaurăm. Ele sunt parte din sufletul nostru, nu puteam să le las la voia întâmplării, sau să spun că "merge şi aşa". Nu am putut să accept principiul ăsta, o restaurare trebuie făcută cum trebuie, e nevoie de migală şi profesionalism. Şi atunci, cu ajutorul unor sponsori, am făcut totul cu specialişti din cadrul sec­ţiei de pictură a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. După ce am terminat, chiar m-au rugat cei de la proto­popiat să aduc toate icoanele pentru a face la Ploieşti un mic muzeu cu ele, dar i-am refuzat. Le-am spus că toate aceste icoane sunt, de fapt, ale credincioşilor din Pucheni. Şi nu numai ale lor, ci şi ale nepoţilor şi stră­nepoţilor lor, care vor veni aici la biserică, pentru a li se închina. Aşa că nu sunt de dat şi cu atât mai puţin de luat.

"Trecutul, firul roşu al neamului românesc"

Cruci vechi, strânse de părinte în curtea bisericii

 

- Părinte, ni se întâmplă destul de rar, în meseria noastră de reporteri aflaţi mai tot timpul pe drum, să întâlnim preoţi atât de aplecaţi către păstrarea a ceea ce au moştenit de la înaintaşi. Vremurile noas­tre, care au afectat şi biserica, preţuiesc foarte mult noul, viitorul, tehnologia, şi mai deloc ceea ce este vechi - tradiţii, obiceiuri sau odoare. De unde vine preţuirea aceasta pentru trecut?

- Eu cred că trecutul e ca un fir roşu care ar trebui să străbată neamul româ­nesc. Trebuie să ne aplecăm puternic către el şi să încercăm să-l reînviem aşa cum putem, mai ales că am scăpat recent de dictatura comunistă, care a fost o perioadă grea, în timpul căreia s-au distrus multe va­lori, s-au demolat biserici, dar şi monu­mente şi edificii civile. Eu mă uit cu multă tristeţe la unii fraţi preoţi, când văd că nu păstrează cu grijă ceea ce au primit. Mă doare sufletul să văd icoane părăsite, mân­cate de cari, biserici cu o pictură deosebită, lăsată în paragină, sau când văd că nu sunt puse în valoare monumentele istorice. Îmi e foarte greu să înţeleg de ce noi românii nu facem tot ce e posibil pentru trecutul nostru. Aţi văzut că în Occident, orice piatră e scoasă în evidenţă şi ţi se explică în detaliu că acolo s-a în­tâm­plat nu ştiu ce eveniment istoric. Nu poţi să mergi în viitor fără trecut - tot ce avem valoros trebuie scos în evidenţă, pentru că istoria noastră face parte din fiinţa noastră naţională, care este, în acelaşi timp, românească şi creştin orto­do­xă. Nu vedeţi că americanii, care nu au un trecut îndepărtat, şi-l creează? Spunea un învăţat, că dacă te uiţi în ochii tatălui tău, îţi vezi toţi strămoşii, iar dacă te uiţi în ochii copilului tău îţi vezi toţi strănepoţii. Aşa că trebuie să ne legăm de trecut, ca să păstrăm prezentul şi să ne bucurăm de ce ne oferă viitorul. Şi trebuie să luptăm, în primul rând, ca buni creştini, să ne respectăm părinţii, bunicii, morţii, tradiţiile - asta e foarte important şi ne ţine vii, ne ţine într-o legătură cu Dumnezeu, şi asta e bine şi pentru noi ca oameni, ca părinţi trăitori astăzi. Dacă noi nu ne aplecăm către trecut, către moşii şi strămoşii noştri, cum se vor apleca copiii noştri asupra noastră? Ce va fi peste 100 de ani?

"Soldat, pe frontul lui Dumnezeu"

Biserica din Puchenii Moşneni

 

- Părinte Nedelcu, ce vă motivează să staţi şi să slujiţi într-o parohie de sat? Aveţi, în minte şi-n su­flet, o lumină, ce presupune un spaţiu mai larg... Şi-apoi, majoritatea preoţilor vin la ţară doar pentru câţiva ani, hotărâţi să ajungă înapoi, la oraş. Dum­nea­voastră aţi venit la Puchenii Moşneni acum treizeci de ani şi aţi rămas. De ce?

- La începutul preoţiei mele, când lucram ca se­cretar la protoierie, îmi plănuiam, şi eu, să plec de aici. După 2000, am avut chiar ocazia să fiu numit preot în Italia, la Napoli. Am o relaţie bună acolo cu catolicii, chiar cu episcopul vicar al papei, pe care l-am cunos­cut în cadrul unor întâlniri ecumenice şi cu care m-am împrietenit. Dar m-am maturizat cu timpul şi mi-am dat seama că parohia de oraş şi viaţa într-o urbe, într-o societate elevată, nu este totul. Eu mă simt foarte bine între oamenii ăştia din Puchenii Moşneni, mă simt ca şi între fraţii mei. După atâţia ani, am format o familie şi, sincer să fiu, la oraş nu am prea auzit să fie preoţii într-o aşa comuniune cu credincioşii... Acum, ce să zic, eu sunt de la ţară, de aici, de aproape, din Poenarii Burchii, şi mi-am zis - "Ce-o să fac eu, preot la oraş, eu care sunt învăţat să vorbesc cu toţi credincioşii din parohia mea ca la mine acasă, în familie?" N-aş fi fost în elementul meu dacă ar fi trebuit să mă adresez oa­menilor cu "dumneavoastră", pentru mine există doar "tanti Gica", nu şi "doamna Gica", "nea Vasile", nu şi "domnul Vasile". Între noi e o atmosferă foarte caldă, deschisă, pentru că ţăranii sunt oameni foarte sinceri. În momentul în care i-ai supărat cu ceva, îţi spun neaoş, în faţă: "Părinte, aici nu-mi convine!", sau "De ce n-ai venit cu Botezul când ai spus?" Ţă­ranul nu poate să joace teatru, el îţi spune în faţă şi când se bucură, şi când se supără pe tine. Nu te oco­leşte, nu te ia prin învăluire. E o sinceritate autentică, vie! Aşa am ajuns ca acum, după treizeci de ani de preoţie, să nu fiu şi să nu fie nimeni supărat pe mine în sat. Suntem toţi o mare familie întru Hristos. Cum să te superi pe un credincios că a băut un pahar de vin în plus şi că ţi-a zis nu ştiu ce, când ai trecut pe lângă el, dacă el îţi e la fel de apropiat ca şi o rudă? Pe copilul tău rămâi supărat, dacă face aşa ceva? A doua zi, oricum, ţăranul credincios nu ştie cum să se pitească de tine şi să-şi pună sacul în cap că a greşit. Eu nu mă simt aici într-o misiune de serviciu, să spun că stau la biserică opt ore şi pe urmă am închis uşa, vin acasă şi am terminat. Nu, eu consider că sunt ca şi soldatul pe front, 24 de ore din 24 în slujba lui

Interiorul bisericii

 

Dumnezeu şi a oamenilor. Dar asta nu înseamnă doar că trebuie să le răspund credincioşilor mei pozitiv, să le vorbesc frumos, ci înseamnă să le fiu aproape oricând, şi la bine, şi la greu. Asta mi se pare o normalitate, cred că de asta suntem trimişi noi, preoţii. Cincizeci de ani de comunism au îndepărtat oamenii de preoţi, mai ales la oraş, iar noi, preoţii, trebuie să ieşim acum în întâmpinarea lumii. Viitorul bisericii e în mijlocul oame­ni­lor. La ţară exista pe timpuri o mare auto­ritate a preotului, care încă nu s-a pierdut cu totul. Credincioşii mei vin chiar şi acum şi mă întreabă ce-i de făcut dacă au un proces sau o boală mai gravă. Preotul e, în ochii lor, înaintea avocatului sau a medicului. Tot ce contează este apropierea aceasta sufle­tească între noi, dragostea pe care o avem unii faţă de ceilalţi, pe care trebuie să o pun în lucrare cu timp şi fără timp.
Eu am avut şi un foarte bun exemplu în duhovnicul meu, părintele Mitică Georges­cu, preot în parohia Puchenii Mari, timp de 60 de ani, din tinereţe până când şi-a dat obştescul sfârşit, în 2003, la 87 de ani. Un părinte exemplar! A fost un preot deosebit, om cu două facultăţi, care a rămas văduv de la vârsta de 30 de ani, şi şi-a dus apoi preo­ţia curată, fără să se recăsătorească, cres­cându-şi singur copilul, care în 1980 a emi­grat în Canada. A plecat şi părintele să-l vadă acolo, dar s-a întors în ţară. Când l-am întrebat de ce n-a rămas în Occident, mi-a zis: "Mă, ştii cum e în Canada? Eşti ca pe o bucată de gheaţă poleită, totul e poleit acolo, dar eşti pe gheaţă! Tot mai bine e aici, între românii noştri, aici mă simt cel mai bine, cu ţăranii mei, cu glumele noastre, cu oame­nii care mă invită la ei la masă." Deci, asta este esenţa preoţiei la ţară - aici e prietenia, aici e apropierea de Dumnezeu, pentru că oamenii ăştia chiar sunt sinceri şi calzi.

"Dumnezeul ţăranilor nu este un Dumnezeu de weekend"

Pr. Dan Nedelcu, un preot iubitor de vechi odoare

 

- Mai sunt ţăranii credincioşi, cum se zice că erau odinioară?

- Sunt credincioşi, chiar dacă nu vin foarte des la biserică. Atunci când merg cu Botezul, cred că aş putea să stau săptămâni întregi prin sat, pentru că fiecare familie are câte o problemă sau câte o bucurie, iar ei stau cu mine şi mi le împărtăşesc, şi tare mă bucur că se descătuşează, că îşi deschid su­fletul în faţa mea. Dumnezeul lor nu este un Dumnezeu de weekend. Cei care vin la biserică vin din credinţă, sunt pătrunşi de ea. Îl cunosc pe Dum­nezeu în profunzime; sunt împă­mânteniţi în Dumnezeu. Pentru ei, El este binele, fericirea, echilibrul. Şi nu au frică de moarte! Din păcate, deşi foarte mulţi dintre ei au o legătură continuă cu Dumnezeu, totuşi, nu vin prea mult la biserică, nu e uşor să îi aduci duminica la liturghie. Din 700 de familii, cam 100 de familii nu vin niciodată, iar 600 vin cam de două-trei ori pe an. Duminica sunt de fie­care dată cam 200 de credincioşi în biserică. Nu mă pot plânge, dar nici nu sunt mulţumit cu asta, am mereu o tristeţe, mă gândesc că trebuie să fac mai mult. Asta mă şi mobilizează, de felul meu niciodată nu descurajez, nu abandonez o idee, nu mă las pradă deznădejdii. Ştiu că trebuie să lupt, dar, bineînţeles, îmi dau seama că sunt om, că greşesc de multe ori şi îmi asum asta. Ce mă bucură cel mai mult la mine în sat sunt tinerii, cei de 30-40 de ani, care atunci când vin la spovedanie, o fac profund şi se apropie de Dumnezeu altfel decât cei mai în vârstă, care, de multe ori, vin să îmi spună doar ceea ce nu au făcut - că nu au furat, că nu au omorât pe nimeni... De aceea, cred eu, că, cel puţin la ţară, nu am pierdut lupta cu viitorul.

- Părinte, dacă ar fi să facem comparaţii între credincioşii de la sat şi cei de la oraş, care credeţi că sunt mai aproape de Dumnezeu?

- Dumnezeu ştie mai bine ce trăiri are fiecare şi cum va fi la final, la judecată. Pot să vă spun că orăşe­nii care au apucat pe calea lui Dumnezeu sunt pro­funzi în spovedanie, în împărtăşanie, în canonul pe care îl fac şi în viaţa zilnică, iar când vin la biserică, se angrenează în slujbă. Văd asta la hramuri, când merg la oraş: e linişte, fiecare cunoaşte tipicul. Ţăranii ţin foarte bine tradiţiile, sunt foarte apropiaţi de preot, dar la biserică, la noi, duminica e mai rumoare. Ei se cunosc, sunt prieteni, sunt rude, iar când se întâlnesc la liturghie, săracii, după o săptămână de muncă, se bucură tare şi mai vorbesc între ei. Orăşanul, proba­bil, nici nu-l cunoaşte pe vecinul de lângă el din stra­nă, pe când la noi, toată lumea se ştie cu toată lumea. Când vine câte un preot de la oraş îmi mai spune: "Măi, ce rumoare e la tine la slujbă!" - "Asta e viaţa la ţară!", le răspund, "mai cu zumzet, mai cu bucurie că s-au văzut, că s-au întâlnit..."

 

- Aveţi o bucurie a preoţiei contaminantă. Cum aţi plecat pe drumul slujirii lui Dumnezeu, chemat sau trimis de părinţi?

- A fost chemarea lui Dumnezeu. Eu sunt din Poie­narii-Burchii, născut şi crescut acolo. De mic am avut darul ăsta de a cânta, îmi plăcea foarte mult muzica, dar nu aveam cultură muzicală, doar ce am învăţat la şcoală. La cinci ani, am văzut un acordeon la magazinul "Sora" din Bucu­reşti şi n-am plecat de acolo până când nu mi l-au cumpărat părinţii. Am venit acasă şi am învăţat singur să cânt la el. Auzeam o melodie şi o încercam pe clape, fără să ştiu nicio notă; părinţii mei, fiind de la ţară, nu m-au dat la un profesor să aprofundez, aşa că am continuat să studiez fără niciun ajutor. La şase ani, am fost la "Cântarea României" cu acordeonul şi-am luat şi premii. Şi-am mers aşa, cu mu­zica, până în clasa a cincea, când m-am îm­prietenit cu preotul din sat, un om deosebit, părintele Costică Maftei. Dânsul venise preot la noi după părintele Constantin Galeriu, care slujise în sat la Poenarii Burchii imediat după ce fusese hirotonit. El mi-a zis pentru prima dată - "Măi, tu ai voce, ia vino la biserică!" Ai mei erau credincioşi, dar nepracticanţi, şi aşa eram şi eu, că aşa am crescut în casă. Dar părintele m-a atras către biserică, era un om tare de treabă şi prietenos, binevoitor, şi mi s-a părut că mi-a dat o aşa importanţă! El m-a pus să cânt, să citesc, şi asta m-a impresionat! A lucrat foarte mult cu mine, a produs o schim­bare în mine. Aşa că am lăsat acordeo­nul pentru muzica bisericească. Nu pentru că mi-a spus părintele, ci pentru că, pur şi sim­plu, am simţit eu că nu mai pot să cânt la acor­deon, să merg la concursuri... Atunci am sim­ţit că trebuie să iau calea bisericii, să mă dă­ruiesc complet lui Hristos, şi a început aşa, un drum al meu în viaţă, care a prins contur când, în clasa a zecea, am dat la seminar. Apoi am făcut facultatea şi am venit preot aici, în Puchenii Moşneni, unde sunt şi acum...

- Şi nu regretaţi că aţi abandonat mu­zica?

 

- Pentru mine, muzica e glasul lui Dum­nezeu. Eu cred că e o mare legătură între ea şi divinitate. De aceea mi-e dragă muzica şi acum, nu îmi place muzica extravagantă, nu-mi plac manelele, de exemplu, în care nu mă regăsesc, dar muzica bisericească, muzica bizantină e bucuria mea. Îmi place şi muzica gregoriană, de la catolici, dar stilul acela recitativ al lor nu mi se pare că te trans­pune, că te aduce atât de aproape de Dumnezeu, aşa cum o face muzica noastră bizantină, sau pricesnele noastre ortodoxe. Chiar şi doinele de jale, de la în­mor­mântare, sau horile de bucurie de la cununie, toate sunt făcute cu un aşa dar de la Dumnezeu, încât chiar simţi că trăieşti momentul prin acea muzică. Eu nu pot să trăiesc Liturghia decât cântând, nu pot altfel. Nu ştiu, mi se pare că aşa te apropii cel mai uşor de Hristos, aşa nu-ţi fug gândurile aiurea. Cred că nici necuratul nu se apropie de tine în momentul când cânţi la slujbă. Nu aş putea să stau în biserică fără să cânt.

Sursa: Revista Formula As, Numarul 1221

Sfintirea noii Troite

      În această duminică, parohia noastra s-a bucurat de slujba Sfintei Liturghii, urmata de sfintirea noii Troite din satul nostru, inchinata Maicii Domnului.

      Credinciosii s-au strans in jurul Troitei, aducand multumiri Domnului pentru ocrotirea si binecuvantarea ce vin peste sat in aceasta zi.

     Dupa slujba, cei care au luat parte la aceasta au ascultat o predica cu folos din partea parintilor slujitori, iar apoi a urmat o mica agapa frateasca.

     Maica Domnului sa ne ocroteasca!

“Privesc la mama” – gânduri de 8 martie

"Privesc la mama. E bătrână

şi tânără nu sunt nici eu.

Tot ce făcea uşor odată,

acum îi pare atât de greu.

Văd ochii dragi plini de iubire,  

privind la mine obosiţi.

Simt paşii ei - odată sprinteni,

Cum calcă greu şi osteniţi.

Încerc ades să-i prind eu braţul

şi-n mersul ei s-o sprijinesc,

Căci ştiu: sosi-va ora-n care,

pe drum neîntors o s-o-nsoţesc!

Neputincioasă-ntreabă adesea

despre nimic, despre ceva.

Răspunde-i fără şovăire,

Dă-i tot ce vrea şi n-o certa!

Şi dacă, totuşi, nu-nţelege,

repetă iar... Nu te-ntrista!

Gândeşte-te ce-aproape-i vremea

când nu te va mai întreba!..."

Întâlnire în rugăciune

    În această duminică, parohia s-a bucurat de oaspeţi de seamă, reprezentaţi de un grup de voluntari credincioşi din Frăţia Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

     La Sfânta Liturghie s-au adăugat rugăciunile şi cântările acestora, iar la final, ei au înfrumuseţat Biserica noastră cu portul popular impecabil. Totodată, au veselit inimile bătrânilor cu un buchet de cântece patriotice şi religioase.

    La îndemnul acestora, parohia noastră s-a alăturat campaniei naţionale de modificare a articolului 48 din Constituţia României în sensul precizării că familia este constituită prin căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie. 

 

    Această iniţiativă a mirenilor aparţinând mai multor culte este sprijinită de Biserica Ortodoxă Română, pentru că exprimă învăţătura acesteia despre familie, precum şi poziţia sa constantă din punct de vedere juridic.

     Campania va fi dusă mai departe de credincioşii din parohia noastră, prin implicarea lor voluntară şi dedicată pentru conservarea valorilor celor mai de preţ ale poporului nostru: credinţa ortodoxă, neamul şi tradiţiile.